Ea este... da... ăăă, ea este Ally McBeal. Lucrează la o firmă de avocatură pretenţioasă din Boston. Ştii, am fost de câteva ori acolo. E amuzant. Au o secretară obsedată sexual şi o baie unisex. Iar la subsolul clădirii e un bar unde în fiecare seară cântă o tipă blondă care are o gură mare. Ştii, mă pot duce când vreau în Boston, dar vreau să locuiesc acolo. Adică, de tot. Însă... să revenim. Ally. E super de treabă, chiar dacă are aproape 30 de ani. Poţi vorbi cu ea chiar orice. Asta pentru că avem teme de discuţie relativ comune. Hmm... nu ştiu. E o persoană pe care o poţi asculta vorbind chiar şi despre ce va cumpăra de la cafeneaua din colţ. Şi asta fără să te plictiseşti. E foarte bine să fie aşa, pentru că mai mereu e despre ea. Poate că n-ar trebui să fie aşa, dar mie tot îmi place. Şi, ştii... o cam înţeleg. Acum câtva timp mi-a zis că ea visa ca la 28 de ani să fie căsătorită cu un bărbat extraordinar din aproape toate punctele de vedere şi să-şi ia deja un concediu de maternitate.
Îţi zic, fata asta ştie ce vrea, şi la fel şi persoanele din anturajul ei. E ca şi cum ar avea lista cu toate dorinţele ei tipărită pe frunte. Eh, dar probabil e mai bine să-l vezi pe Al Green în sala de judecată sau s-o auzi pe Gloria Gaynor când mergi pe stradă decât să întâlneşti bărbatul perfect. Sincer să-ţi zic, acest bărbat al lui Ally e o combinaţie a cel puţin 35 de tipuri de bărbaţi. Poate că nu-l va găsi niciodată pe cel potrivit pentru ea, dar faptul că şi-a creat o lume a ei o ajută să treacă mai uşor peste asta. Până la urmă, cine n-ar vrea să aibă un loc lipsit de suferinţa acestei lumi în care să se poată duce oricând vrea?
Şi apoi mai e şi Domnul Jones. Nu ştiu dacă ticălosul ăsta a lucrat vreodată; toată viaţa a trăit din banii pe care tatăl său i-a primit din vânzările celebrei cărţi pe care a scris-o (şi încă o face). În speranţa faptului că ştii cartea, îi dau numele aici — "Sate de carton".
Dacă se pune ca muncă, Jones a făcut odată voluntariat în timpul facultăţii, dar asta doar ca să o impresioneze pe tipa aia auto-intitulată "o iubitoare a planetei" şi "o militantă a egalităţii între sexe", după care i se aprinseseră călcâiele. A fost îndrăgostit de ea nouă luni, un record personal la el. Treaba s-a terminat brusc atunci când el a invitat-o la cină la un restaurant fiţos, iar la sfârşitul ei l-a rugat să plătească şi pentru ea, susţinând că "asta e treaba unui bărbat". Ce mai militantă! Şi-a plătit partea şi a lăsat-o acolo, ceea ce mi s-a părut total corect. Jones nu suportă oamenii falşi. Deloc.
Domnul Jones e motivul pentru care ştiu cam toate barurile din New Amsterdam — Ava, Bocktown, şi mai e şi Sharp Edge... Mă rog, nu despre asta vorbeam. De obicei, rămân singur pe-acolo, cu o bătură ciudată non-alcoolică, în timp ce Jones se dă la vreo fată, cu obişnuita sticlă de Guiness în mână.
În majoritatea timpului, Domnul Jones e întotdeauna cu cineva. Cu greu e să-l scapi de companie. Dar nici nu mă miră tipul ăsta emană carismă chiar şi când nu vrea asta. Poate să se facă plăcut al naibii de uşor. În subconştientul meu, există o mică şansă de a fi puţin gelos pe el, nu neg, dar prefer să rămân aşa cum sunt eu. De asemenea, e foarte deschis. Unii ar spune că are standarde joase în materie de prieteni, pe care mulţi oameni le pot satisface.
Îi admir foarte mult inteligenţa Domnului Jones. Atunci când n-are chef de "companie trasparentă" (aşa îi numeşte el pe oamenii care sunt aşa de înzestraţi mental, astfel, dacă ai chef de o discuţie pe teme mai profunde, porţi de fapt un monolog), mă sună şi-mi zice (de absolut fiecare dată): "Salut, bătrâne. Ce spui de-o discuţie?" Asta se întâmplă cel mai des în nopţile de vară. De obicei, îl găsesc întins pe gresia rece a balconului lui, cu discul "Faith" al lui George Michael la pick-up, privind stelele. Imediat ce mă aşez lângă el, începe să îmi pună întrebări care l-au încurcat pentru ceva timp, din orice domeniu. Câteodată doar tace. Cu orele. Atunci tind să cred că mintea lui zburdă printre conceptele Universului. Sau poate are o discuţie telepatică cu mine, iar eu nu îmi dau seama.
Ideile bune nu îi vin greu lui Jones, şi de-asta are pictată pe un perete din dormitorul său coperta albumului "Let's Dance", al lui David Bowie. E aproape cât peretele. Chiar el a pictat-o. Şi cum aş putea uita cele trei CD-uri cu playlist-uri de condus noaptea?
Îmi aduc aminte cum acum doi ani, de ziua mea, am găsit în camera mea o cutie mare, împachetată în hârtie albastră. Am căutat numele celui care mi-a dat asta, dar nu am găsit decât un bilet pe care scria "Un cadou roşu". De la cine putea fi, oare? Înăuntru, spre surprinderea mea, era o chitară gri. Probabil că a reţinut ce i-am zis în timpul unei discuţii nocturne de-ale noastre; şi anume că, dacă l-aş fi cunoscut personal pe Picasso, mi-aş cumpăra o chitară gri, pentru c-am auzit că griul era culoarea sa favorită. Încă am hârtia de împachetat. E cea mai roşie nuanţă de albastru pe care am văzut-o.
Şi, ei sunt... Ăăă, stai puţin. Of, încă un mesaj de la Bono? E al treilea pe ziua de azi! Apropo, cred că l-aş putea numi şi pe Bono un prieten. Mă înţeleg foarte bine cu el. Câteodată stau şi mă întreb: "Oare câţi prieteni adevăraţi ai atunci când eşti un solist într-o trupă de rock ultra-cunoscută şi ai o avere de peste juma' de milion de lire?" Câteodată, ai nevoie de prieteni mai buni decât mulţii oameni care stau pe lângă tine din varii motive. Umm... da, asta e meseria lui, ca să zic aşa. Şi totuşi, fix pe mine m-a ales să-i fiu prieten. Înainte să fie ocupat cu înregistrarea noului album, mă suna de două ori pe zi. Acum, în schimb, îmi trimite mesaje. Odată, când mă întorceam de la şcoală, am găsit în faţa uşii casei mele un coş cu toate albumele trupei lui. Cred... cred că mă place sau ceva de genul.
Mi-e teamă să nu mă trimiţi într-un loc special de la atâta narare, dar când mă apuc să discut despre un subiect, nu mă opresc până nu zic tot despre el.
Mdea. E o lume minunată? La dracu', nu. Cel puţin nu lumea asta. Desigur, dacă aş putea să-mi culeg prietenii din ACEASTĂ lume, şi nu din partea ficţională a culturii populare, ar fi minunat. Dar viaţa nu merge mereu aşa (sunt un exemplu bun, nu?), iar lumea nu e o fabrică de îndeplinit dorinţe. De fapt, dacă stau să mă gândesc, mi-e mai bine aşa. Prietenii aceştia îmi sunt alături mereu. Şi va rămâne în felul ăsta.
