Am luat a doua gură de Roxette la concertul de pe Cluj Arena. Deşi am scris despre show-ul din Bucureşti, aş vrea să voresc şi despre acesta, deoarece mi-a plăcut mai mult decât cel de pe Zone Arena.
Drumul până la Cluj a fost unul lung, dar nu extenuant. Am avut ce vedea pe drum. Braşovul şi Sighişoara sunt nişte oraşe minunate. Am găsit în Braşov un amestec de munte şi oraş tipic de câmpie, de vechi şi modern. Iar obiectivele turistice din Sighişoara, nu pot spune altceva decât că sunt su-per-be!
Am plecat spre Cluj Arena pe la ora 18:30. Pe strada principală erau mulţi oameni care mergeau, ai ghicit, spre stadion. La intrare, deşi erau multe persoane, lucrurile au mers destul de repede. Ne-au pus nişte brăţări ca să ştie că stăm în Gold Circle. Încă o mai am pe a mea, am păstrat-o ca amintire. Iubesc să păstrez nimicuri de-astea. De la Bon Jovi, încă mai am sticla de apă pe care am cumpărat-o după concert, când îmi era foarte sete.
Să revenim la concertul nostru. Deşi mai erau doar 30 de minute până la începerea deschiderii, nici sectorul Golden Circle, nici tribunele nu erau prea pline. Şi acum o povestire uimitoare: cineva care stătea lângă mine a vrut sa facă o poză cu tenişii mei Rox, pentru că i-au plăcut tare mul. M-a întrebat dacă sunt creaţie proprie, şi i-am zis că da. S-a mirat, pentru că nu credea că mai ascultă tineri de vârsta mea Roxette. Cam are dreptate, sincer...
De la deschidere am stat în faţă, prin rândul al treilea sau al patrulea. Nu de alta, dar voiam să văd cele două trupe, care se numără printre preferatele mele. Primii au fost Les Elephants Bizarres. Erau în formă pentru Cluj Arena, începând cu "Hello (Says the Devil)" şi au păstrat o stare de bine până la "The Adventure", care parcă a fost ultima piesă. La 20 fix, Grimus au intrat pe scena de pe Arenă. Sunau foarte bine live, au cântat şi melodiile mele preferate. Ceea ce mi-a displăcut a fost gafa solistului Bogdan Mezofi:"M-am murdărit pentru voi, am transpirat pentru voi!" Revenind, Grimus au ieşit de pe scenă cu 10 minute înainte de ora 21. Au urmat pregătirile pentru Roxette, adică despachetarea echipamentului şi pregătirea scenei.
După fiecare melodie redată, pentru a-i face pe oameni să se delcteze cu ceva între recitaluri, publicul scanda exact ca anul trecut:"Ro-xette! Ro-xette!" La 21:15 (o cam am cu timpul, nu?) chitaristul Cristoffer Lundquist şi-a făcut apariţia, urmat de Per şi Marie. Cum au venit ei, stadionul s-a umplut de energie, ca şi un taur pe care îl ţii în loc prea mult timp.
Oamenii au arătat ce au putut prima dată la melodia "Spending My Time". Trupa a lăsat publicul să cânte prima dată refrenul, şi s-a văzut că l-au repetat mult timp, ca să zic aşa. Cred că Marie s-a uitat la mine în timpul acestei melodii :). La începutul cântecului "It Must Have Been Love", Per Gessle declara că "această piesă a făcut 25 de ani şi este cea care ne-a adus dintr-o Suedie rece într-un Hollywood fierbinte." (cel puţin asta am auzit) Din câte cred că ştii, piesa este de pe coloana sonoră a filmului "Pretty Woman". Roxette au cântat şi alte balade, ca "Perfect Day", "Fading like a Flower" sau "Things Will Never Be the Same".
Printre cântecele lente, trupa a electrizat atmosfera cu melodii energice, ca melodia anului trecut, "She's Got Nothing on". Primul "şoc" a fost totuşi celebrul "Yeah, yeah, yeah!" al lui Marie din "Dressed for Success". Publicul a cântat, a aplaudat şi a sărit pe aceste cântece, la fel ca pe "7Twenty7", "Stars" sau "How Do You Do".
Duo-ul suedez a încheiat cu trei piese consacrate:"Listen to Your Heart", "The Look" şi "Church of Your Heart". Interpretarea ultimei piese mi-a plăcut foarte mult. Nu ştiu, mi s-a părut... aparte.
Eu, acum, cred c-am luat cam mult din drogul Roxette, Am nevoie de timp să mă refac, dar nu prea mult. O să ia... cam o săptămână. Din câte am auzit, show-ul de la Cluj a fost cel mai mare de anul ăsta, şi va fi greu de învins de celelalte, la cei peste 25.000 de spectatori ai noştri >:)! Şi Per, şi Marie au spus că le-a plăcut la noi şi că vor reveni oricând. Cam în 2014 îi mai aşteptăm, iar până atunci, poate avem parte de un Bon Jovi vara viitoare. Ne vedem curând, cititorule. Pa pa şi vacanţă plăcută în continuare, cei care aveţi!
marți, 24 iulie 2012
În Cluj...
luni, 23 aprilie 2012
2 ani de blogging. Sau nu? Cum ajung postările pe monitorul tău
Da, astăzi blogul meu a împlinit 2 ani. Chiar nu îmi vine sa cred că încă mai scriu, pentru că am mai avut doua bloguri, aceste fiind mai goale ca deşertul texan. Bine, nu ştiu dacă trecea cineva pe acolo atunci când erau active, dar asta e partea a doua.
În titlu, vezi că am folosit cuvântul "blogging". La început, nu eram prea sigur pe mine, că nu scriu la fel de des ca ceilalţi bloggeri. Dar deoarece blogul meu este un fel de "mă uit în jurul meu şi scriu ce văd", n-aş prea avea ce zice dupa un timp de aş posta în fiecare zi. Nu că asta ar fi o scuză. Dar să nu te gândeşti că nu îmi mai place să scriu.
Ca să fiu mai nostalgic, îmi amintesc bine momentul în care mi-am făcut blog, al treilea ca număr. Am auzit că e o idee bună să o faci, aşa că mi-am zis:"Hai mă, să încerc şi-a treia oară!". Bună idee, nu? :)
Şi acum, cum se fabrică postările pe blogul meu. Mai întâi, un fenomen/o întrebare/o dilemă etc. îmi dă inspiraţie. Pe-asta n-o pun direct pe blog, că e primitiv să te grăbeşti aşa. Ideea o pun într-o agendă, deoarece simt că aşa e mai luber, mai natural. Backspace-ul nu poate înlocui o tăietură cu stiloul, sau cel puţin aşa cred eu. Plus că dacă ai o idee mai repede o notezi repede şi gata, decât să deschizi calculatorul. Apoi, postarea ajunge pe blog, pregătită pentru tine. Am omis partea cu internetul că era prea plictisitoare.
Până la anul, la 3 ani, sper ca voi încă şa îmi citiţi blogul. Bineînţeles că eu voi scrie. Cum să nu?!
În titlu, vezi că am folosit cuvântul "blogging". La început, nu eram prea sigur pe mine, că nu scriu la fel de des ca ceilalţi bloggeri. Dar deoarece blogul meu este un fel de "mă uit în jurul meu şi scriu ce văd", n-aş prea avea ce zice dupa un timp de aş posta în fiecare zi. Nu că asta ar fi o scuză. Dar să nu te gândeşti că nu îmi mai place să scriu.
Ca să fiu mai nostalgic, îmi amintesc bine momentul în care mi-am făcut blog, al treilea ca număr. Am auzit că e o idee bună să o faci, aşa că mi-am zis:"Hai mă, să încerc şi-a treia oară!". Bună idee, nu? :)
Şi acum, cum se fabrică postările pe blogul meu. Mai întâi, un fenomen/o întrebare/o dilemă etc. îmi dă inspiraţie. Pe-asta n-o pun direct pe blog, că e primitiv să te grăbeşti aşa. Ideea o pun într-o agendă, deoarece simt că aşa e mai luber, mai natural. Backspace-ul nu poate înlocui o tăietură cu stiloul, sau cel puţin aşa cred eu. Plus că dacă ai o idee mai repede o notezi repede şi gata, decât să deschizi calculatorul. Apoi, postarea ajunge pe blog, pregătită pentru tine. Am omis partea cu internetul că era prea plictisitoare.
Până la anul, la 3 ani, sper ca voi încă şa îmi citiţi blogul. Bineînţeles că eu voi scrie. Cum să nu?!
sâmbătă, 3 martie 2012
A fi ciudat
Sunt eu din nou, cititorule. De când nu ne-am mai văzut, multe s-au schimbat. Ore, zile, luni au trecut, anotimpuri s-au schimbat, au căzut mici picături de apă şi în varianta îngheţată, acum nu mai cade nimic. Azi nu vreau să vorbesc despre nimic. Sau poate vreau?
Aş vrea mai întâi să te întreb: îl vezi pe cel de lângă tine? Nu, aici nu vreau să pornesc o campanie de genul "aproapelui tău". Nu mă interesează ce faci cu acest "aproape sau cât de des îl foloseşti. Nu mă refer la cel care are probleme acasă, la cel fără casă sau cel cu dizabilităţi. Nu. Vorbesc despre urâciosul, ironicul sau asocialul de lângă tine. Poate ştii punctul tău de vedere şi cel al societăţii: sunt ciudaţi şi nu s-au integrat bine. Dacă comparăm integrarea în societate cu o uşă, psihopaţii n-au folosit-o şi oamenii "normali" (e totuşi un termen discutabil...) au folosit-o. Dar cu ciudaţii? Ei bine, îţi spun eu. Aceştia stau în prag, dacă există unul. Unii chiar încearcă să se integreze, să intre.
Dar ai încercat să priveşti din punctul lui de vedere? Dacă ai încercat, pun pariu că n-ai reuşit. Te-ai gândit că poate nu vor să fie ca tine, ca oamenii "normali"? Că nu vor să intre în societate? Nu stau foarte bine la capitolul socializare, dar sunt buni la alte chestii. Şi orice ai crede tu, ei sunt de părere că normalitatea e nasoală. De fapt, toată încercarea asta a oamenilor "normali" de a fi altfel îi cam lasă reci; ei sunt deja altfel. Ei, ca şi ceilalţi, se raportează la majoritate ca fiind normală. Câteodată acest lucru poate fi greşit (vezi relgie, orientare sexuală şi rasă).Dar acest lucru cu "normalitatea e nasoală" e ceea ce cred dar o parte din ciudaţi. Unii aspiră la normalitate pentru a nu fi stigmatizaţi, respinşi de societate.
Dar tu, tu nei putea fi niciodată ca ei. Tu nu-i vei înţelege niciodată pe ciudaţi, pentru că nu eşi ciudat. Deşi nu ţi se pare, să-ţi tai picioarele poate fi o idee mai bună decât să-ţi scimbi pesonalitatea (emoţional). Nu cred că ai risca să-ţi piezi prietenii. sau respectul celor din jur, dacă au aşa ceva. Aşa că mai bine rămâi normal. Dacă eşti ciudat, ai un plus social de la mine. În postul viitor ne vedem cu o temă poate foarte interesantă, poate groaznică. Tu decizi asta cititorule.
Aş vrea mai întâi să te întreb: îl vezi pe cel de lângă tine? Nu, aici nu vreau să pornesc o campanie de genul "aproapelui tău". Nu mă interesează ce faci cu acest "aproape sau cât de des îl foloseşti. Nu mă refer la cel care are probleme acasă, la cel fără casă sau cel cu dizabilităţi. Nu. Vorbesc despre urâciosul, ironicul sau asocialul de lângă tine. Poate ştii punctul tău de vedere şi cel al societăţii: sunt ciudaţi şi nu s-au integrat bine. Dacă comparăm integrarea în societate cu o uşă, psihopaţii n-au folosit-o şi oamenii "normali" (e totuşi un termen discutabil...) au folosit-o. Dar cu ciudaţii? Ei bine, îţi spun eu. Aceştia stau în prag, dacă există unul. Unii chiar încearcă să se integreze, să intre.
Dar ai încercat să priveşti din punctul lui de vedere? Dacă ai încercat, pun pariu că n-ai reuşit. Te-ai gândit că poate nu vor să fie ca tine, ca oamenii "normali"? Că nu vor să intre în societate? Nu stau foarte bine la capitolul socializare, dar sunt buni la alte chestii. Şi orice ai crede tu, ei sunt de părere că normalitatea e nasoală. De fapt, toată încercarea asta a oamenilor "normali" de a fi altfel îi cam lasă reci; ei sunt deja altfel. Ei, ca şi ceilalţi, se raportează la majoritate ca fiind normală. Câteodată acest lucru poate fi greşit (vezi relgie, orientare sexuală şi rasă).Dar acest lucru cu "normalitatea e nasoală" e ceea ce cred dar o parte din ciudaţi. Unii aspiră la normalitate pentru a nu fi stigmatizaţi, respinşi de societate.
Dar tu, tu nei putea fi niciodată ca ei. Tu nu-i vei înţelege niciodată pe ciudaţi, pentru că nu eşi ciudat. Deşi nu ţi se pare, să-ţi tai picioarele poate fi o idee mai bună decât să-ţi scimbi pesonalitatea (emoţional). Nu cred că ai risca să-ţi piezi prietenii. sau respectul celor din jur, dacă au aşa ceva. Aşa că mai bine rămâi normal. Dacă eşti ciudat, ai un plus social de la mine. În postul viitor ne vedem cu o temă poate foarte interesantă, poate groaznică. Tu decizi asta cititorule.
Etichete:
adolescenta,
ciudat,
modalitati,
obsesii,
pareri,
plictiseala,
postari,
primavara,
respingere,
societate,
stari,
toamna,
welcome to non-paradise
Abonați-vă la:
Postări (Atom)