Honey, you'll be fine.

  Dă-mi voie să scot un suspin de mirare, cititorule, dacă încă mai eşti aici după atâta timp, majoritatea pierdut. Ne vedem iarăşi, la aproape trei sferturi de an de la ultima noastră întâlnire. Apropo de asta, ţie îţi vine să crezi că suntem în 2014? Mie îmi este imposibil să concep asta, chiar şi acum, aproape de jumătatea anului. Nu ştiu, e ca şi cum... ca şi cum am trăi în viitor. Însă nu cred că ai vrea să auzi banalitatea asta.
  Bine, uite: adevăratul motiv al acestei postări este să îţi spun 'pa'. Ciudat, nu? Consider că o întâlnire nu a avut loc vreodată dacă nu a existat şi o despărţire, şi deci am zis că ar trebui să îţi aminteşti de aceasta. Te şi pot auzi zicând "Ce egoist din partea lui!". Dar da, eu consider acest blog unul dintre evenimentele considerabile ale vieţii mele, un milestone, dacă vrei. Şi, evident, îmi doresc să îmi amintesc de el.
  Am considerat decizia unui articol final la câteva luni de la ultima postare, dar am ales să fac asta mai târziu, iar unul dintre motive a fost faptul că nu am vrut ca blogul meu să se transforme într-un oraş părăsit în grabă ca urmare a unui dezastru nuclear. Sper că asta nu s-a întâmplat deja, deşi nu am de unde să ştiu. O altă cauză a acestei decizii o constituie şi faptul că aş vrea să mă ocup mai mult de scris, dar încerc o altă metodă decât aceasta, iar blogului nu îi va mai rămâne nicio picătură din recipientul plin cu scris.
  Aş putea spune că acest blog a fost mai mult decât un blog ar putea fi, dar aş minţi. El a fost, pur şi simplu, peretele de cărămidă pe care eu l-am vandalizat, locul pe care mi-am scris ce am avut de scris. Atât viziunile mele, cât şi lucrurile importante care mi s-au întâmplat. Un fel de jurnal deschis tuturor. O parte dintr-o autobiografie. În orice caz, a fost ceva ce mi-a plăcut să fac.
  Îmi aduc aminte acum că am avut nişte sentimente puternice legate de anumite articole, articole pe care le-am scris aproape fără să ştiu. Mi-a plăcut foarte mult să scriu despre Converşi, de exemplu; revizitarea evenimentelor care s-au petrecut atunci când aveam 10 ani a fost o experienţă interesantă. Am fost încântat să aflu şi istoria, de asemenea. Un lucru asemănător l-aş putea spune despre articolul cu The Beatles. Pagina din jurnalul omului beat de soare a fost inspirată dintr-o zi superbă de vară petrecută în totalitate în natură. Postarea cu oamenii ciudaţi a venit atât din interiorul meu, cât şi din serialul "House". În definitiv, articolele despre muzică, vreme şi toamnă au fost, de departe, favoritele mele.
  Însă nu toate lucrurile pe care le-am scris au ajuns pe blog. Au mai existat şi idei care, din diverse motive, au rămas în agenda cu coperţi grena. Printre temele articolelor se numără:

• elementele toamnei (care a devenit, mai mult sau mai puţin, "Filosofie tomnatică");
• ceaiul;
• anii '80;
• obiectele mele favorite.

   Majoritatea acestora au rămas la stadiul de schiţă, însă unele dintre ele au fost finalizate. Din păcate (sau din fericire), nu le voi publica cu ocazia încheierii activităţii mele.

   De dragul despărţirii, mi-am citit toate lucrurile pe care le-am scris pe acest blog. De la început până acum. Nu voi fi o regină a dramei şi voi spune că abia acum am realizat diferenţele; nu aveam cum să nu observ schimbările survenite pe parcursul celor câţiva ani. Iar aceste schimbări ale articolelor le reflectă pe cele din interiorul meu. Şi după câte se vede, acestea au fost majore. Serios, acum nici măcar nu-mi mai place punk-ul.

  În final, mi-aş dori să faceţi ceva: ieşiţi din casă, jucaţi şotron, ascultaţi o melodie bună, urmăriţi apusul, încercaţi şi eşuaţi. Orice. Schimbaţi-vă, într-un cuvânt. Schimbaţi-vă, dar rămâneţi aceeşi oameni minunaţi.

Vă mulţumesc.

La revedere.

Umm...

...A, erai aici? Cum e vremea la tine? Ah, mdea. Nu poţi răspunde. Mă rog. Ăăă... eu eram cu doi dintre prietenii mei. Oh, stai liniştit. Nu mă deranjezi deloc. Ei sunt cu mine mai mereu. Dacă tot eşti aici, hai să te prezint lor.
  Ea este... da... ăăă, ea este Ally McBeal. Lucrează la o firmă de avocatură pretenţioasă din Boston. Ştii, am fost de câteva ori acolo. E amuzant. Au o secretară obsedată sexual şi o baie unisex. Iar la subsolul clădirii e un bar unde în fiecare seară cântă o tipă blondă care are o gură mare. Ştii, mă pot duce când vreau în Boston, dar vreau să locuiesc acolo. Adică, de tot. Însă... să revenim. Ally. E super de treabă, chiar dacă are aproape 30 de ani. Poţi vorbi cu ea chiar orice. Asta pentru că avem teme de discuţie relativ comune. Hmm... nu ştiu. E o persoană pe care o poţi asculta vorbind chiar şi despre ce va cumpăra de la cafeneaua din colţ. Şi asta fără să te plictiseşti. E foarte bine să fie aşa, pentru că mai mereu e despre ea. Poate că n-ar trebui să fie aşa, dar mie tot îmi place. Şi, ştii... o cam înţeleg. Acum câtva timp mi-a zis că ea visa ca la 28 de ani să fie căsătorită cu un bărbat extraordinar din aproape toate punctele de vedere şi să-şi ia deja un concediu de maternitate.
  Îţi zic, fata asta ştie ce vrea, şi la fel şi persoanele din anturajul ei. E ca şi cum ar avea lista cu toate dorinţele ei tipărită pe frunte. Eh, dar probabil e mai bine să-l vezi pe Al Green în sala de judecată sau s-o auzi pe Gloria Gaynor când mergi pe stradă decât să întâlneşti bărbatul perfect. Sincer să-ţi zic, acest bărbat al lui Ally e o combinaţie a cel puţin 35 de tipuri de bărbaţi. Poate că nu-l va găsi niciodată pe cel potrivit pentru ea, dar faptul că şi-a creat o lume a ei o ajută să treacă mai uşor peste asta. Până la urmă, cine n-ar vrea să aibă un loc lipsit de suferinţa acestei lumi în care să se poată duce oricând vrea?
  Şi apoi mai e şi Domnul Jones. Nu ştiu dacă ticălosul ăsta a lucrat vreodată; toată viaţa a trăit din banii pe care tatăl său i-a primit din vânzările celebrei cărţi pe care a scris-o (şi încă o face). În speranţa faptului că ştii cartea, îi dau numele aici — "Sate de carton".
  Dacă se pune ca muncă, Jones a făcut odată voluntariat în timpul facultăţii, dar asta doar ca să o impresioneze pe tipa aia auto-intitulată "o iubitoare a planetei" şi "o militantă a egalităţii între sexe", după care i se aprinseseră călcâiele. A fost îndrăgostit de ea nouă luni, un record personal la el. Treaba s-a terminat brusc atunci când el a invitat-o la cină la un restaurant fiţos, iar la sfârşitul ei l-a rugat să plătească şi pentru ea, susţinând că "asta e treaba unui bărbat". Ce mai militantă! Şi-a plătit partea şi a lăsat-o acolo, ceea ce mi s-a părut total corect. Jones nu suportă oamenii falşi. Deloc.
  Domnul Jones e motivul pentru care ştiu cam toate barurile din New Amsterdam — Ava, Bocktown, şi mai e şi Sharp Edge... Mă rog, nu despre asta vorbeam. De obicei, rămân singur pe-acolo, cu o bătură ciudată non-alcoolică, în timp ce Jones se dă la vreo fată, cu obişnuita sticlă de Guiness în mână.
 În majoritatea timpului, Domnul Jones e întotdeauna cu cineva. Cu greu e să-l scapi de companie. Dar nici nu mă miră tipul ăsta emană carismă chiar şi când nu vrea asta. Poate să se facă plăcut al naibii de uşor. În subconştientul meu, există o mică şansă de a fi puţin gelos pe el, nu neg, dar prefer să rămân aşa cum sunt eu. De asemenea, e foarte deschis. Unii ar spune că are standarde joase în materie de prieteni, pe care mulţi oameni le pot satisface.
  Îi admir foarte mult inteligenţa Domnului Jones. Atunci când n-are chef de "companie trasparentă" (aşa îi numeşte el pe oamenii care sunt aşa de înzestraţi mental, astfel, dacă ai chef de o discuţie pe teme mai profunde,  porţi de fapt un monolog), mă sună şi-mi zice (de absolut fiecare dată): "Salut, bătrâne. Ce spui de-o discuţie?" Asta se întâmplă cel mai des în nopţile de vară. De obicei, îl  găsesc întins pe gresia rece a balconului lui, cu discul "Faith" al lui George Michael la pick-up, privind stelele. Imediat ce mă aşez lângă el, începe să îmi pună întrebări care l-au încurcat pentru ceva timp, din orice domeniu. Câteodată doar tace. Cu orele. Atunci tind să cred că mintea lui zburdă printre conceptele Universului. Sau poate are o discuţie telepatică cu mine, iar eu nu îmi dau seama.
  Ideile bune nu îi vin greu lui Jones, şi de-asta are pictată pe un perete din dormitorul său coperta albumului "Let's Dance", al lui David Bowie. E aproape cât peretele. Chiar el a pictat-o. Şi cum aş putea uita cele trei CD-uri cu playlist-uri de condus noaptea?
  Îmi aduc aminte cum acum doi ani, de ziua mea, am găsit în camera mea o cutie mare, împachetată în hârtie albastră. Am căutat numele celui care mi-a dat asta, dar nu am găsit decât un bilet pe care scria "Un cadou roşu". De la cine putea fi, oare? Înăuntru, spre surprinderea mea, era o chitară gri. Probabil că a reţinut ce i-am zis în timpul unei discuţii nocturne de-ale noastre; şi anume că, dacă l-aş fi cunoscut personal pe Picasso, mi-aş cumpăra o chitară gri, pentru c-am auzit că griul era culoarea sa favorită. Încă am hârtia de împachetat. E cea mai roşie nuanţă de albastru pe care am văzut-o.
  Şi, ei sunt... Ăăă, stai puţin. Of, încă un mesaj de la Bono? E al treilea pe ziua de azi! Apropo, cred că l-aş putea numi şi pe Bono un prieten. Mă înţeleg foarte bine cu el. Câteodată stau şi mă întreb: "Oare câţi prieteni adevăraţi ai atunci când eşti un solist într-o trupă de rock ultra-cunoscută şi ai o avere de peste juma' de milion de lire?" Câteodată, ai nevoie de prieteni mai buni decât mulţii oameni care stau pe lângă tine din varii motive. Umm... da, asta e meseria lui, ca să zic aşa. Şi totuşi, fix pe mine m-a ales să-i fiu prieten. Înainte să fie ocupat cu înregistrarea noului album, mă suna de două ori pe zi. Acum, în schimb, îmi trimite mesaje. Odată, când mă întorceam de la şcoală, am găsit în faţa uşii casei mele un coş cu toate albumele trupei lui. Cred... cred că mă place sau ceva de genul.
  Mi-e teamă să nu mă trimiţi într-un loc special de la atâta narare, dar când mă apuc să discut despre un subiect, nu mă opresc până nu zic tot despre el.
  Mdea. E o lume minunată? La dracu', nu. Cel puţin nu lumea asta. Desigur, dacă aş putea să-mi culeg prietenii din ACEASTĂ lume, şi nu din partea ficţională a culturii populare, ar fi minunat. Dar viaţa nu merge mereu aşa (sunt un exemplu bun, nu?), iar lumea nu e o fabrică de îndeplinit dorinţe. De fapt, dacă stau să mă gândesc, mi-e mai bine aşa. Prietenii aceştia îmi sunt alături mereu. Şi va rămâne în felul ăsta.

Un alt fel de socializare. Un nou fel de a asculta muzică.

  Hei, hei, hei, hei, hei! Uite că am revenit, într-o perioadă a dracului de lungă, mai lungă decât te aşteptai (asta dacă te aşteptai să mai revin). Este încă vară, dar o vară căreia încep să-i pun la îndoială identitatea. Dar, din fericire sau din păcate, e încă vară. Văd oricum că această schemă anotimp = lună + lună + lună e inutilă. Anotimpurile se amestecă între ele, unele vin prea devreme, altele prea târziu, e o nebunie totală... Dar mă rog, nu despre asta vreau să-ţi vorbesc astăzi.
  O să începem cu o povestioară de data asta. Dar stai liniştit, e la subiect. După câte cred că ştii, acum vreo trei ani şi jumătate am scris un articol despre Green Day. Dacă l-ai citit, ţi-ai dat seamă că apreciam (şi încă apreciez) trupa mult. Dar, pe la sfârşitul lui 2010, am început să ascult din ce în ce mai rar Green Day, fară niciun motiv. Sau cel puţin aşa credeam eu. Acum ştiu cauza: am descoperit alţi artişti care merită ascultaţi. Câteva exemple i-ar include pe Roxette, AC/DC, Amy Macdonald şi Ozzy Osbourne. Privind retrospectiv, a fost ca o despărţire, ca o ieşire dintr-o relaţie.
  La începutul anului trecut, am descoperit că albmele digitale ale celor de la Green Day stau prăfuite în iTunes, neascultate de mai bine de un an. Mi-am zis:"De ce nu? "Oricum nu m-am oprit din ascultat pentru c-au început să-mi displacă." Ei bine, n-a fost numai o reascultare. Am avut o senzaţie ciudată, ca şi cum te-ai întâlni cu ex-ul pe stradă, şi aţi intra în vorbă şi ai realiza cât de mult s-a schimbat.
  Şi mi-am dat seama de ceva după o observare semi-atentă: relaţia oamenilor cu muzica seamănă mult cu relaţiile oamenilor între ei. Oamenii (cei mai mulţi) au o relaţie specială cu muzica, aş spune chiar că unora le este indispensabilă cum ne sunt indispensabile relaţiile sociale. Ca şi cei sociabili şi cei mai izolaţi, unora le place foarte mult muzica, în timp ce unii "au alte preocpuări mai bune". Deşi pare de necrezut (pentru mine cel puţin), am întâlnit şi oameni din a doua categorie.
Cum unora le place să aibă mai mulţi prieteni, iar altora mai puţini sau chiar numai unul, aşa ascultăm un singur gen de muzică/o singură trupă, câteva sau foarte multe. La fel cum avem momente speciale cu prieteni speciali, unele părţi ale vieţii noastre n-ar fi "gravate" în memorie dacă n-ar fi fost şi un fundal muzical pe măsură. Adică nu vi s-a întâmplat  niciodată să vă amintiţi ceva atunci când aţi auzit o anumită melodie? Sau atunci când vă amintiţi un moment minunat să adăugaţi:"Ah, tocmai mi-am adus aminte că pe fundal era melodia X!"?
  Poţi avea o trupă preferată, aşa cum poţi să ai cel mai bun prieten/un partener. Cred că nu este nevoie să menţionez opusul; comparaţia persoană antipatică - trupă displăcută/gen muzical displăcut.
  În încheiere, o iau un pic pe lângă subiect (dar foarte puţin), nu mai fac comparaţii şi vă zic că există şi cazul în care muzica înlocuieşte total prietenii, sau chiar aproape toate relaţiile sociale. Acei oameni se ataşază foarte mult de muzică, de artişti, de albume, de tot. Pentru că, ştiţi, se formează un gol. Acele persoane nu îl sesizează la nivel conştient, dar subconştientul lor încearcă să îl umple cu ceva, orice. O viaţă tristă sau nu? Vă las pe voi să alegeţi.
  Şi cu această descriere amară vă las şi vă zic, ca de obicei, că ne vom revedea în altă postare. Până atunci, mâncaţi o tartă, citiţi reviste lucioase şi dormiţi pe perne mici!

În Cluj...

   Am luat a doua gură de Roxette la concertul de pe Cluj Arena. Deşi am scris despre show-ul din Bucureşti, aş vrea să voresc şi despre acesta, deoarece mi-a plăcut mai mult decât cel de pe Zone Arena.
    Drumul până la Cluj a fost unul lung, dar nu extenuant. Am avut ce vedea pe drum. Braşovul şi Sighişoara sunt nişte oraşe minunate. Am găsit în Braşov un amestec de munte şi oraş tipic de câmpie, de vechi şi modern. Iar obiectivele turistice din Sighişoara, nu pot spune altceva decât că sunt su-per-be!
     Am plecat spre Cluj Arena pe la ora 18:30. Pe strada principală erau mulţi oameni care mergeau, ai ghicit, spre stadion. La intrare, deşi erau multe persoane, lucrurile au mers destul de repede. Ne-au pus nişte brăţări ca să ştie că stăm în Gold Circle. Încă o mai am pe a mea, am păstrat-o ca amintire. Iubesc să păstrez nimicuri de-astea. De la Bon Jovi, încă mai am sticla de apă pe care am cumpărat-o după concert, când îmi era foarte sete.
    Să revenim la concertul nostru. Deşi mai erau doar 30 de minute până la începerea deschiderii, nici sectorul Golden Circle, nici tribunele nu erau prea pline. Şi acum o povestire uimitoare: cineva care stătea lângă mine a vrut sa facă o poză cu tenişii mei Rox, pentru că i-au plăcut tare mul. M-a întrebat dacă sunt creaţie proprie, şi i-am zis că da. S-a mirat, pentru că nu credea că mai ascultă tineri de vârsta mea Roxette. Cam are dreptate, sincer...
    De la deschidere am stat în faţă, prin rândul al treilea sau al patrulea. Nu de alta, dar voiam să văd cele două trupe, care se numără printre preferatele mele. Primii au fost Les Elephants Bizarres. Erau în formă pentru Cluj Arena, începând cu "Hello (Says the Devil)" şi au păstrat o stare de bine până la "The Adventure", care parcă a fost ultima piesă. La 20 fix, Grimus au intrat pe scena de pe Arenă. Sunau foarte bine live, au cântat şi melodiile mele preferate. Ceea ce mi-a displăcut a fost gafa solistului Bogdan Mezofi:"M-am murdărit pentru voi, am transpirat pentru voi!" Revenind, Grimus au ieşit de pe scenă cu 10 minute înainte de ora 21. Au urmat pregătirile pentru Roxette, adică despachetarea echipamentului şi pregătirea scenei.
    După fiecare melodie redată, pentru a-i face pe oameni să se delcteze cu ceva între recitaluri, publicul scanda exact ca anul trecut:"Ro-xette! Ro-xette!" La 21:15 (o cam am cu timpul, nu?) chitaristul Cristoffer Lundquist şi-a făcut apariţia, urmat de Per şi Marie. Cum au venit ei, stadionul s-a umplut de energie, ca şi un taur pe care îl ţii în loc prea mult timp.
   Oamenii au arătat ce au putut prima dată la melodia "Spending My Time". Trupa a lăsat publicul să cânte prima dată refrenul, şi s-a văzut că l-au repetat mult timp, ca să zic aşa. Cred că Marie s-a uitat la mine în timpul acestei melodii :). La începutul cântecului "It Must Have Been Love", Per Gessle declara că "această piesă a făcut 25 de ani şi este cea care ne-a adus dintr-o Suedie rece într-un Hollywood fierbinte." (cel puţin asta am auzit) Din câte cred că ştii, piesa este de pe coloana sonoră a filmului "Pretty Woman". Roxette au cântat şi alte balade, ca "Perfect Day", "Fading like a Flower" sau "Things Will Never Be the Same".
   Printre cântecele lente, trupa a electrizat atmosfera cu melodii energice, ca melodia anului trecut, "She's Got Nothing on". Primul "şoc" a fost totuşi celebrul "Yeah, yeah, yeah!" al lui Marie din "Dressed for Success". Publicul a cântat, a aplaudat şi a sărit pe aceste cântece, la fel ca pe "7Twenty7", "Stars" sau "How Do You Do".
   Duo-ul suedez a încheiat cu trei piese consacrate:"Listen to Your Heart", "The Look" şi "Church of Your Heart". Interpretarea ultimei piese mi-a plăcut foarte mult. Nu ştiu, mi s-a părut... aparte.
   Eu, acum, cred c-am luat cam mult din drogul Roxette, Am nevoie de timp să mă refac, dar nu prea mult. O să ia... cam o săptămână. Din câte am auzit, show-ul de la Cluj a fost cel mai mare de anul ăsta, şi va fi greu de învins de celelalte, la cei peste 25.000 de spectatori ai noştri >:)! Şi Per, şi Marie au spus că le-a plăcut la noi şi că vor reveni oricând. Cam în 2014 îi mai aşteptăm, iar până atunci, poate avem parte de un Bon Jovi vara viitoare. Ne vedem curând, cititorule. Pa pa şi vacanţă plăcută în continuare, cei care aveţi!

2 ani de blogging. Sau nu? Cum ajung postările pe monitorul tău

  Da, astăzi blogul meu a împlinit 2 ani. Chiar nu îmi vine sa cred că încă mai scriu, pentru că am mai avut doua bloguri, aceste fiind mai goale ca deşertul texan. Bine, nu ştiu dacă trecea cineva pe acolo atunci când erau active, dar asta e partea a doua.
  În titlu, vezi că am folosit cuvântul "blogging". La început, nu eram prea sigur pe mine, că nu scriu la fel de des ca ceilalţi bloggeri. Dar deoarece blogul meu este un fel de "mă uit în jurul meu şi scriu ce văd", n-aş prea avea ce zice dupa un timp de aş posta în fiecare zi. Nu că asta ar fi o scuză. Dar să nu te gândeşti că nu îmi mai place să scriu.
   Ca să fiu mai nostalgic, îmi amintesc bine momentul în care mi-am făcut blog, al treilea ca număr. Am auzit că e o idee bună să o faci, aşa că mi-am zis:"Hai mă, să încerc şi-a treia oară!". Bună idee, nu? :)
   Şi acum, cum se fabrică postările pe blogul meu. Mai întâi, un fenomen/o întrebare/o dilemă etc. îmi dă inspiraţie. Pe-asta n-o pun direct pe blog, că e primitiv să te grăbeşti aşa. Ideea o pun într-o agendă, deoarece simt că aşa e mai luber, mai natural. Backspace-ul nu poate înlocui o tăietură cu stiloul, sau cel puţin aşa cred eu. Plus că dacă ai o idee mai repede o notezi repede şi gata, decât să deschizi calculatorul. Apoi, postarea ajunge pe blog, pregătită pentru tine. Am omis partea cu internetul că era prea plictisitoare.
   Până la anul, la 3 ani, sper ca voi încă şa îmi citiţi blogul. Bineînţeles că eu voi scrie. Cum să nu?!

A fi ciudat

   Sunt eu din nou, cititorule. De când nu ne-am mai văzut, multe s-au schimbat. Ore, zile, luni au trecut, anotimpuri s-au schimbat, au căzut mici picături de apă şi în varianta îngheţată, acum nu mai cade nimic. Azi nu vreau să vorbesc despre nimic. Sau poate vreau?
   Aş vrea mai întâi să te întreb: îl vezi pe cel de lângă tine? Nu, aici nu vreau să pornesc o campanie de genul "aproapelui tău". Nu mă interesează ce faci cu acest "aproape sau cât de des îl foloseşti. Nu mă refer la cel care are probleme acasă, la cel fără casă sau cel cu dizabilităţi. Nu. Vorbesc despre urâciosul, ironicul sau asocialul de lângă tine. Poate ştii punctul tău de vedere şi cel al societăţii: sunt ciudaţi şi nu s-au integrat bine. Dacă comparăm integrarea în societate cu o uşă, psihopaţii n-au folosit-o şi oamenii "normali" (e totuşi un termen discutabil...) au folosit-o. Dar cu ciudaţii? Ei bine, îţi spun eu. Aceştia stau în prag, dacă există unul. Unii chiar încearcă să se integreze, să intre.
   Dar ai încercat să priveşti din punctul lui de vedere? Dacă ai încercat, pun pariu că n-ai reuşit. Te-ai gândit că poate nu vor să fie ca tine, ca oamenii "normali"? Că nu vor să intre în societate? Nu stau foarte bine la capitolul socializare, dar sunt buni la alte chestii. Şi orice ai crede tu, ei sunt de părere că normalitatea e nasoală. De fapt, toată încercarea asta a oamenilor "normali" de a fi altfel îi cam lasă reci; ei sunt deja altfel. Ei, ca şi ceilalţi, se raportează la majoritate ca fiind normală. Câteodată acest lucru poate fi greşit (vezi relgie, orientare sexuală şi rasă).Dar acest lucru cu "normalitatea e nasoală" e ceea ce cred dar o parte din ciudaţi. Unii aspiră la normalitate pentru a nu fi stigmatizaţi, respinşi de societate.
   Dar tu, tu nei putea fi niciodată ca ei. Tu nu-i vei înţelege niciodată pe ciudaţi, pentru că nu eşi ciudat. Deşi nu ţi se pare, să-ţi tai picioarele poate fi o idee mai bună decât să-ţi scimbi pesonalitatea (emoţional). Nu cred că ai risca să-ţi piezi prietenii. sau respectul celor din jur, dacă au aşa ceva. Aşa că mai bine rămâi normal. Dacă eşti ciudat, ai un plus social de la mine. În postul viitor ne vedem cu o temă poate foarte interesantă, poate groaznică. Tu decizi asta cititorule.
   

Here comes the rain again.

   Cineva zicea că "ploaia vine odată cu toamna" şi nu sunt singurul care poate confirma acest lucru. Bun venit cititorule, în lumea mea tomnatică. Ştii deja, nu mai trebuie să-ţi spun, că subiectul acestei postări este ploaia. De ce ploaia? Ei bine, astăzi, când eram în staţia de autobuz, a început să plouă. Toţi oamenii, în afară de mine, s-au adăpostit pe unde au putut. Norii şi ploaia mă fac fericit. Îmi treceau 100 de milioane de gânduri despre ploaie prin cap, aşa că de ce să nu le împart cu voi? Aşa a apărut textul pe care îl citiţi acum.
      Ploaia, pentru mine, este un motiv pentru a zâmbi. Dacă cineva discută cu mine şi începe să plouă, încetează să mă mai intereseze ce zice şi mă holbez la cer (un comportament asemănător l-a avut şi Annie Lennox după o ceartă, iar azi avem "Here Comes the Rain Again"). ai putea crede că sunt nebun. Poate sunt, cine ştie. Altcineva spuine că "viaţa e o floare". O floare are nevoie de ploaie, după cum bine ştii.
       Mă fascinează la ploaie faptul că mereu ştie când să apară. De exemplu, când ai o zi tristă şi te consolezi: "Bine că nu plouă", iar atunci începe să plouă. Dar asta (cel puţin pe mine) nu te întristează. Ploaia poate curăţa multe lucruri, dar nu sufletele oamenilor. Sau poate nu vrea. Bine, asta poate părea supid, dar cui i-ar plăcea să trăiască într-o lume în care "nivelul binelui" e constant la toti oamenii?
      Din punctul de vedere al îndrăgostiţilor, ploaia ar trebui să fie caldă.Aceasta ar trebui să fie eternă, cred toate plantele.Leneşii zic că ploaia ar trebui "s-o ia mai moale". Ploaia ar trebui să fie cu bani, pentru săraci. Ploaia nu e pentru narcisişti, ci pentru "ceilalţi oameni". Pentru mine, ploaia ar trebui să fie ce e şi acum.Până la următoarea postare, conduceţi cu grijă :)!